InterviuriRadu Gheorghe

One man show cu Radu Gheorghe

Interviu realizat de Radu Pocovnicu pentru Revista Flacăra.

Radu Gheorghe joacă în mai multe spectacole, în teatrul de stat (Profesiunea doamnei Warren, Interpretul, la Teatrul Mic şi Foarte Mic, Contrabasul, la Excelsior) şi teatrul independent (Teatrul de artă). Joacă, se joacă, interpretează la vioară, chitara sau flaut. Un one man show de vocaţie.

Oamenii îşi găsesc rareori satisfacţia în slujbele pe care le au. Cât de mult vă dă teatru dumneavoastră, domnule Radu Gheorghe?

– Mă întristează afirmaţia ta din această întrebare. Eu credeam că e tocmai invers. Că oamenii încearcă şi reuşesc în mare parte să-şi identifice harul şi să-l urmeze. E ca în dragoste, nu? De ce am alege să stăm cu cineva pe care nu-l iubim? În ce mă priveşte, eu îmi iubesc meseria, cu bune cu rele şi sper să mă iubească şi ea pe mine.

Am fost la spectacolul lui Radu Gheorghe, Interpretul. Iniţial, primisesem o avertizare: nu te duce, pierzi două ore! Scepticismul profesional… Sincer, uneori e mai bine să te duci fără aşteptări. Surprizele n-am cum să fie decât plăcute. Spectacolul de la Teatrul Foarte Mic nici nu emite pretenţiile unui mare eveniment, e doar un spectacol amuzant şi tonic, o mică oază de lumină pentru publicul obişnuit (apropo de “ochiul” dinăuntrul teatrului, Radu Gheorghe mi-a transmis ulterior: “Spectacolul Contrabasul, de la Teatrul Excelsior, în care joc şi a cărui regie o semnez, e programat în FNT, sâmbătă, 2 noiembrie. Te aştept!”). Nu-l mai văzusem de mult pe actorul cu umorul lui subtil, special. Şi a fost bine…

Aţi jucat destul? Nu aţi jucat destul?

– Am jucat suficient de mult ca să conving un număr satisfăcător de spectatori să vină să mă mai vadă. Desigur, e loc de mai mult şi de mai bine. Dar cariera mea e de abia la început, nu?

Îmi propusesem să rămân cu Radu Gheorghe după reprezentaţie, să-i iau un interviu. Aşa am ajuns, după spectacol, la un restaurant în apropiere de Batiştei, împreună cu el, cu actriţa Georgeta Ciocârlan, partenera sa de scenă şi de viaţă şi cu actorul Mihai Bisericanu, şi el un vechi partener de scenă al lui Radu Gheorghe. Doar că planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg (corectă remarca actorului: “Totuşi, ce vrei să realizezi e doar un interviu, nu o spovedanie!), iar ceea ce trebuia să fie un interviu formal, cu întrebări şi răspunsuri, s-a transformat într-o întâlnire informală, la o ciorbă, cârnăciori şi un pahar cu bere ca între prieteni. Întâlnindu-l imediat după reprezentaţie, cu persoana dublată inevitabil de personaj, m-a izbit un lucru. Sigur, una-i actorul, altu-i personajul. Ştiu asta. Şi ştiu, de asemenea, că ieşirea e un proces în sine, care lasa o urmă, o aură. Ceea ce m-a frapat a fost, însă, căderea: dacă vezi bucuria “interpretului”, n-ai cum să nu observi tristeţea sa “civilă”. Licărirea din ochii personajului care se stinge, repede, ca o stea căzătoare.

Ce lupte duceţi dumneavoastră, maestre?

– Aceasta cred că e o întrebare retorică… Aceeaşi luptă pe care o ducem cu toţi. Cea existenţială. Prea puţini bani! Prea multe obligaţii financiare! Prea puţin interes pentru teatru şi cultură! Prea mult oportunism! Prea puţină seriozitate! Prea mult desfrâu în numele libertăţii! Prea puţină libertate în numele… şi aş putea continua aşa la nesfârşit, dar cred că nu dispui de atât spaţiu.

Radu Gheorghe a plecat la un moment dat în America. A stat şase ani. “Ca emigrant, nu trebuie să te uiţi niciodată înapoi. Asta dacă vrei să rămâi. Pentru că cel care aleargă după tine e propriul tău trecut.” Apoi s-a întors. De ce? Dor? Patrie? “Cuvinte mari. Dar fără ele nu poţi trăi acolo.” Altceva? “Cât am stat în America am luat locul altcuiva.” Din capitolul Banii sau viaţa: “Eram în Chicago, în maşină, la semafor. Într-o clipă, cineva a băgat mâna pe geam ameninţându-mă cu cuţitul. Am apăsat acceleraţia, trecând pe roşu, târându-l pe tâlhar. De atunci am stat tot timpul la o distanţă apreciabilă de alte maşini, la semafor. În caz de urgenţă să pot demara cu uşurinţă. Altădată, într-un cartier mai ciudat din Detroit am urcat cu maşina pe trotuar ca să dau un telefon. Cât să scot mâna pe geam şi să iau receptorul din cabină. Nu am vrut să risc.”

Există situaţii în care aţi abandonat „lupta”?

– Au existat. Numai că de cele mai multe ori, mai repede s-a întâmplat ceva de genul: “Lasă-l, mă!…” L-aş lăsa eu, dar acum nu mă mai lasa el… (Amitiri din copilărie, de Ion Creangă).

Cât de subţire e pentru Radu Gheorghe linia care desparte viaţa de artă?

– Nu ţine de grosime, ci de educaţie şi bun simţ. Iar limitele sunt stabilite de toţi participanţii la… întâlnire. Actor şi spectatori.

Cât de periculos e manierismul pentru un actor de comedie?

– Crezi că m-a atins şi pe mine? De cele mai multe ori cei vizaţi nu realizează. E ca la alcoholici: “Cine, eu? Fugi de aici! N-am nici pe dracu!” Teoretic, n-ar trebui să fie, dacă e dublat de inteligentă şi har.

Liberatea pe care mi-o dă regizorul e precum spuma şampaniei. Nu poate fi controlată. Dar n-ar fi păcat? Da, şampania dă pe dinafară, dar e o frumuseţe a clipei.

Nu prea mai performaţi în stand up comedy…

– Sunt în continuare un susţinător al genului şi al celor care îl practică. Consider că e de abia la început şi că atât improvizatorii, cât şi publicul, sunt încă în formare.

În anii 2000, după “aventura” americană, Radu Gheorghe a fost unul dintre pionierii stand up comedy în România. Aplecarea lui pentru acest gen, întâlnirea cu şcoala americană a stand up-ului şi apoi întâlnirea directă cu spectatorul roman pe scenă stand up comedy l-a făcut pe Dan Chişu să-i propună actorului realizarea unui training. “Mi-a adus 40 de studenţi de la actorie, de la o facultate particulară, pe care i-am pregătit. În final au rămas patru.” Dezamăgit? “Nu, e doar o constatare”. Inclusiv că cei mai mulţi nu ştiau nici măcar să vorbească corect. “Genul ăsta se bazează pe un mecanism al momentului, cum crezi că poţi să faci stand up dacă nu cunoşti bine nici măcar limba romană? Dacă n-ai un orizont cultural minim, care să-ţi permită să poţi improviza?”, spune actorul. În România, în general stand up comedy n-a trecut de un prim nivel, e un gen care mizează pe limbajul direct, mai mult decât pe subtilităţile subtextului. Din păcate, însă, focul ăsta doar arde, nu şi purifică. Şi mai e ceva: “Eu pot să mă duc oricând la publicul lor, dar ei nu pot veni la publicul meu.”

S-a întâmplat să jucaţi fără spectatori?

Cred că vrei să afli de fapt dacă într-o atare situaţie am dat… rasol?! Cel mai greu moment pentru un actor este să joace în faţa unui public mai puţin numeros, sau a unuia potrivnic, a unui public venit pentru un alt fel de eveniment, în faţa copiilor… fără stăpân (adică aduşi de la şcoală cu un singur supraveghetor), a unui public neştiutor de limbă (în care se joacă) şi pot continua… E suficient să spun că am jucat în toate aceste condiţii şi, de fiecare dată, chiar dacă au fost doar doi spectatori, ei au aplaudat la sfârşitul reprezentaţiei şi înclin să cred că au plecat mulţumiţi.

Credeţi în implicarea artistului în viaţa civilă?
Ca artist, prin ceea ce fac, sunt în stradă.

Vi se pare că există vreo diferenţă între generaţia dumneavoastră de actori şi cei tineri?
Da! Cei tineri sunt mai mulţi! Şi… diferenţa creşte.

O lege pe care aţi da-o pentru artişti, dacă aţi avea ocazia…
Toţi artiştii, începând cu data publicării acestui articol în Flacăra, precum şi în Monitorul Oficial, vor avea prioritate şi gratuitate la ORICE.

De unde provin cele mai mari dezamăgiri ale dumneavoastră: din viaţă, din teatru?…

Din dragoste!

Am plecat de la restaurant, mai povestim una, alta. E aproape 12 noaptea, iar actorul se grăbeşte spre casă. Are o adevărată gospodărie, o casă moştenită de la părinţi în Bucureşti, cu acareturi şi toate cele. Acum încearcă să scape de diverse lucruri adunate de părinţii săi de-a lungul vremii. Şi ca în orice tablou domestic cu casa pe pământ, încape şi-un câine (un maidanez pe nume Codiţă), o “gaşcă” de găini pitice (care s-au obişnuit să mănânce brânză, iar dimineaţa bat cu pliscul în fereastră să ceară mâncare), o broască ţestoasă… O întreagă gospodărie în care sunt atâtea de orchestrat. Şi unde fiecare e interpret pe limba lui, spre amuzamentul actorului.

Urmariti-ma si pe :

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *